Neagu, Eusebio si mandatarul

Sfârşitul anilor ’70. Steaua lui Sandu Neagu stătea să apună. Toate amintirile de pe gazon ale nouarului rapidist alunecau încet către cartea poveştilor. Primul titlu al Giuleştilor, finalele de Cupă cu Dinamo sau cu Craiova, golul cu fentă şi piruetă de la Guadalajara, cu Cehoslovacia, când trecuse oare aproape un deceniu?…Rapidul începuse să penduleze deja între Divizia A şi B. Cuplajele bucureştene mergeau însă mai departe. Cu Dinamo, Steaua sau Sportul. În tribuna de la „Republicii’ sau de la „23”, Iliuţă-Mandatarul continua însă să-şi facă reclamă la seminţele de floarea soarelui şi de bostan cu îndemnul „mâna lu’ Tamango, pasa lu’ Liţă, capul lu’ Neagu”. Coloana vertebrală a uneia dintre cele mai iubite garnituri vişinii all-time. Totul era însă la timpul trecut. Fără importanţă când în joc era chiar sufletul comerţului. Abil, negustorul de bomboane agricole îşi lăuda marfa lipindu-i o etichetă care să-i certifice calitatea. Precum Dobrin, pare-mi-se din poveştile lui Nea Vanea, care a mângâiat reverul costumului unui oficial străin şi a exclamat extaziat „Eusebio!”. Ceva peste acea calitate de ştofă încă nu se inventase.

Cu reclama „mâna lu’ Tamango, pasa lu’ Liţă, capul lu’ Neagu” sacii cu seminţe ai lui Iliuţă-Mandatarul se goleau până la pauză. Deşi Răducanu nu mai putea fi surprins în ofsaid decât în culorile altor echipe, iar Dumitru desena demult jocul Stelei. Doar Neagu privea stingher viaţa dintr-un colţ cenuşiu, abătut şi resemnat după cum a trăit şi ultimele minute din finala Cupei cu Craiova din ’75. Imaginile, poate ultimele ca jucător reţinute de arhive, îl surprindeau trist, în fund pe gazon, cu braţele încolăcind genunchii chiar lângă poarta olteanului Purcaru. Dumnezeu să-l ierte!

P.S. Cornel Dinu a spus-o într-un alt context. „Bine că am trăit să o văd şi pe asta”. O spunea vineri referindu-se la revolta de la Dinamo. Sâmbătă a trăit despărţirea de încă un mexican. După Dobrin, Dumitrache, Mocanu, Adamache, Anca, Tătaru, Ivăncescu…Toţi s-au stins în jurul vârstei de 60 de ani, când ar fi trebuit să-şi ducă nepoţii în parc şi să le povestească despre Pele şi Bobby Charlton.

Cum ziceam in curand si povestea mea cu Sandu Neagu. Pana la final. La marele final…. Nici un zgomot infernal. Liniste si apoi aplauze!!!